"Maitreyi" de Mircea Eliade este una din cele mai frumoase povesti de dragoste la care ma pot gandi acum. Incepe cu o dragoste platonica, cu ezitarile lui Allan, framantarile lui, se continua cu dragostea plina de pasiune dintre cei doi si se sfarseste in mod tragic.
Ce mai era "Maitreyi" daca s-ar fi apucat Eliade sa povesteasca toate fanteziile lui pe care le-a indeplinit alaturi de ea? Ar fi fost mai amuzant pentru elevii de clasa a zecea, ce-i drept, dar poate i-ar fi stricat alura aceea de inocenta. In fond, Eliade scrie despre o dragoste pura dintre cei doi protagonisti. Si consuma acea dragoste. Dar nu intr-un mod brutal. Descrieri frumoase, care duc cu gandul la oriental, la hinduism. Indianca aceea imbracata in sari care rastoarna lumea lui Allan, dar si lumea cititorului. Ce farmec avea daca spunea fix ce au facut ei?
Povesteste ceva absolut pamantesc cu acel aer de divin. Floricele metaforice, Andra? :)) E frumos asa. Te-a tinut acolo pana la capat, nu? E rupt de real, are culoarea aceea a Indiei, aproape ca simti viata de acolo si vietile lor. Povesteste asa mai ales ca o iubea mai mult decat pe orice altceva si pentru ca a pierdut-o. Si-a pierdut ingerul si despre ingeri poti vorbi numai in cuvinte frumoase, in metafore.
Nu avem de ce sa ne ducem tocmai pana la "Romeo si Julieta" cand avem in literatura noastra asemenea opere. Stiu sigur ca mie mi-a luat rasuflarea "Maitreyi".
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu