Soarele ardea puternic deasupra mea. Am ramas singura. Ei au plecat sa se plimbe. Intinsa pe patura, citeam. “Dragostea nu moare” – Maitreyi Devi. Ascultam muzica. Aveam castile in urechi. Nu-mi gaseam locul. Caldura si pustietatea linistitoare mi-au indus o stare de somnolenta. M-am asezat pe spate, mi-am impreunat mainile la ceafa. Priveam cerul. Era asa de frumos. De un albastru curat, uniform, fara zare de nor, ce se topea la orizont in verdele crud al padurii. Verde si albastru. “Sin ti, amor…”. Si atunci mi-a aparut in minte numele tau, chipul tau. Ai devenit temnicerul gandurilor mele. Inca priveam cerul. Albastrul lui calm mai linistea putin furtuna din inima mea. Am luat cartea si am inceput iarasi sa citesc. Cu fiecare rand citit mi te furisai tot mai mult printre ganduri. Cu fiecare adiere de vant simteam tot mai puternic parfumul tau. In clipa aceea te-as fi vrut langa mine. Sa-ti spun ca mi-ai intors lumea pe dos. Sa te privesc. Sa-mi plimb degetele prin parul tau. Sa ma ti in brate. Sa nu-mi dai drumul. Am inchis ochii. Am vrut sa dorm. Nu am reusit. M-am asezat pe patura cu genunchii la piept. Ardeam. Soarele a profitat si si-a intins razele pe pielea mea, nepasator.
Curand, lemnele aranjate pentru foc s-au aprins. Clabucii de fum treceau in rotocoale pe langa mine. Mi se parea ca visez. Ii imploram sa ia amintirea ta cu ei. Nu m-au ascultat. Din contra. Te-au facut prizonierul inimii mele. Asa cum se pierdea in zare fumul, asa si gandurile mele zburau spre tine. Imi vedeam chipul oglindit in ochii tai.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu